Comentariul pe Genesa este, în sfârşit, pregătit pentru tipar. Mulţumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea lui.

Cred că unul din câştigurile cele mai mari pentru mine a fost scutur din coşul minţii mele teoriile documentare şi să privesc cartea din perspectiva Câmpiei Moabului….

Scrisă de Moise undeva în bucla celor 38 de ani de peregrinări prin pustie, cu scopul de a pregăti nouă generaţie pentru intrarea în ţară şi pentru preoţia la care a chemat-o Dumnezeu, Moise zideşte pe experienţa adunată din evenimentele Exodului şi pe relaţia lui absolut unică cu Dumnezeu, care îi vorbea gură către gură. Aşa are el acces la fântâna înţelepciunii lui Dumnezeu, la revelaţia istoriei începuturilor. Unul care, la porunca lui Dumnezeu a zis: să fie întuneric în Egipt şi lumină în Gosen timp de trei zile, nu a avut nici un fel de probleme să-şi înceapă cartea cu grăirea Creaţiei în existenţă de către Dumnezeul pe care L-a cunoscut şi L-a văzut la lucru.

Genesa trebuie deci interpretată din perspectiva Câmpiei Moabului, adică în lumina evenimentelor Exodului şi a provocărilor care stăteau în faţa noii generaţii.

Rugămintea mea este ca Dumnezeu să folosească comentariul în viaţa a cât mai mulţi oameni iubitori de Scriptură.

În altă ordine de idei, împreună cu Filip lucrăm pe calendarul de studiu Biblic pe anul 2010, pentru bisericile din ţară care sunt încă pe urmele noastre în programul Istoria Binecuvântării. Cărarea studiului biblic din anul care ne aşteaptă străbate spaţiul a  trei cărţi fascinante: Levitic, Galateni şi Genesa.

Continuând Exodul, cartea Levitic ne învaţă că în prezenţa lui Dumnezeu poate veni oricine, oricând, dar nu oricum. Iar pentru că numai în Domnul Isus Hristos se împlineşte condiţia intrării în prezenţa lui Dumnezeu, în Galateni, Pavel îşi atenţionează destinatarii fermecaţi de pseudo-evanghelia adusă de iudaizatori de pericolul despărţirii de Hristos şi a căderii din har, îngânând, am putea spune, tragedia din Numeri a celor răscumpăraţi în baza sângelui mielului pascal.

Cartea  Genesa se înscrie în ciclul următorului an de studiu şi deschide înaintea noastră „istoria facerii unui nume”. Conceptul este luat din cumpăna capitolelor 11 şi 12. În timp ce Nimrod şi urmaşii lui zideau cetatea al cărui vârf să atingă cerul, pentru ca să-şi lege numele de cărămizile şi smoala eforturilor lor, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam ca să-i facă El Însuşi un nume mare, legându-l de Sine şi de planurile Lui.

Este interesant că aceste două moduri de a-ţi face un nume creionează două tipare, care măsoară întreaga istorie. Apocalipsa se termină pe două comunităţi purtând două nume diferite: unii, numele fiarei, iar alţii, numele lui Dumnezeu. Primii s-au lăsat prinşi în competiţia afirmării de sine, cei din urmă au avut harul şi curajul de a ieşi din ea, pentru a-şi lega numele de  Dumnezeu şi de planurile Lui.

Vara a trecut. S-a făcut Octombrie. În Iris a început noul an de studiu. Suntem în cartea Genesa, pe care am intitulat-o: Istoria facerii unui nume.

Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Am fost creaţi ca să stăpânim pământul. Dar imediat după Creaţie a urmat Căderea, care l-a lipsit pe om de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23).

Ca să frâneze efectele Căderii şi ca să întărească principiile Creaţiei, mai târziu, la Sinai, Dumnezeu a dat Legea. Rezumând-o în Mare Poruncă – „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inia, cu tot cugetul şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – Domnul Isus defineşte coordonatele esenţiale ale chipului lui Dumnezeu în om: relaţia cu Dumnezeu, cu noi înşine şi  cu semenii sau nevoia de Dumnezeu, de semnificaţie şi de comuniune.

Istoria facerii unui nume începe în Genesa. Ea se leagă de nevoia de semnificaţie şi numele după care alergăm ne conferă identitate, valoare şi, în ultimă instanţă, apartenenţă.

Textul din Genesa 1:26 conţine o afirmaţie a lui Dumnezeu: „Să facem om …”. Aşadar, Dumnezeu  este Cel care ne face. Relaţia cu El ne conferă semnificaţie, adică identitate şi valoare. Însă Căderea a rupt relaţia omului cu Dumnezeu şi omului nu i-a rămas altă opţiune decât să încerce să-şi facă un nume prin propriile lui eforturi. Mandatul cultural – „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen. 1:28) – ia oferit omului alternativa.

În Scriptură se împletesc istoriile a două categorii de oamenii. Unii se trudesc pe toate căile posibile ca să-şi facă un nume. Iar pentru că o fac ei înşişi, despărţiţi de Dumnezeu, sunt nevoiţi să-şi lege numele de cărămizile şi smoala realizărilor lor culturale. Alţii s-au lăsat rechemaţi de Dumnezeu în relaţie cu El şi învaţă să-l lase pe Dumnezeu să le facă un nume, dar de data aceasta, legat de Dumnezeul Cel viu.

Atunci când istoria îşi va fi depănat cursul, vom redescoperi că Hristos va despărţii pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre şi o va face tocmai în baza „numelui” pe care am ajuns să-l purtăm.  Unii vor avea pe frunte şi pe mâna dreaptă 666, numărul numelui fiarei, semnul apartenenţei la împărăţia Celui Rău, în timp ce alţii vor avea pe frunte Numele lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Primii au încercat să-şi facă un nume, iar cei din urmă, au aşteptat ca Dumnezeu să le facă numele.

Adam şi Eva, Abel şi Cain, Noe şi cei din generaţia lui apostată, Nimrod dimpreună cu cei de sub turnul Babel şi Avraam… Unii şi-au legat numele de cărămizi şi smoală, alţii de Dumnezeu.  Tu în compania cărora simţi că-ţi trăieşti viaţa?

P.S.

Sunt bucuros să anunţ pe curând o noua apariţie editoriala: Comentariul complet pe Genesa. Un prim volum a apărut în 1994 şi s-a epuizat foarte repede. Acum însă se pregăteşte de tipar comentariul pe întreaga carte. Mulţumesc lui  Dumnezeu şi tuturor acelora care au făcut posibil lucrul acesta.