Comentariul pe Genesa este, în sfârşit, pregătit pentru tipar. Mulţumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea lui.

Cred că unul din câştigurile cele mai mari pentru mine a fost scutur din coşul minţii mele teoriile documentare şi să privesc cartea din perspectiva Câmpiei Moabului….

Scrisă de Moise undeva în bucla celor 38 de ani de peregrinări prin pustie, cu scopul de a pregăti nouă generaţie pentru intrarea în ţară şi pentru preoţia la care a chemat-o Dumnezeu, Moise zideşte pe experienţa adunată din evenimentele Exodului şi pe relaţia lui absolut unică cu Dumnezeu, care îi vorbea gură către gură. Aşa are el acces la fântâna înţelepciunii lui Dumnezeu, la revelaţia istoriei începuturilor. Unul care, la porunca lui Dumnezeu a zis: să fie întuneric în Egipt şi lumină în Gosen timp de trei zile, nu a avut nici un fel de probleme să-şi înceapă cartea cu grăirea Creaţiei în existenţă de către Dumnezeul pe care L-a cunoscut şi L-a văzut la lucru.

Genesa trebuie deci interpretată din perspectiva Câmpiei Moabului, adică în lumina evenimentelor Exodului şi a provocărilor care stăteau în faţa noii generaţii.

Rugămintea mea este ca Dumnezeu să folosească comentariul în viaţa a cât mai mulţi oameni iubitori de Scriptură.

În altă ordine de idei, împreună cu Filip lucrăm pe calendarul de studiu Biblic pe anul 2010, pentru bisericile din ţară care sunt încă pe urmele noastre în programul Istoria Binecuvântării. Cărarea studiului biblic din anul care ne aşteaptă străbate spaţiul a  trei cărţi fascinante: Levitic, Galateni şi Genesa.

Continuând Exodul, cartea Levitic ne învaţă că în prezenţa lui Dumnezeu poate veni oricine, oricând, dar nu oricum. Iar pentru că numai în Domnul Isus Hristos se împlineşte condiţia intrării în prezenţa lui Dumnezeu, în Galateni, Pavel îşi atenţionează destinatarii fermecaţi de pseudo-evanghelia adusă de iudaizatori de pericolul despărţirii de Hristos şi a căderii din har, îngânând, am putea spune, tragedia din Numeri a celor răscumpăraţi în baza sângelui mielului pascal.

Cartea  Genesa se înscrie în ciclul următorului an de studiu şi deschide înaintea noastră „istoria facerii unui nume”. Conceptul este luat din cumpăna capitolelor 11 şi 12. În timp ce Nimrod şi urmaşii lui zideau cetatea al cărui vârf să atingă cerul, pentru ca să-şi lege numele de cărămizile şi smoala eforturilor lor, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam ca să-i facă El Însuşi un nume mare, legându-l de Sine şi de planurile Lui.

Este interesant că aceste două moduri de a-ţi face un nume creionează două tipare, care măsoară întreaga istorie. Apocalipsa se termină pe două comunităţi purtând două nume diferite: unii, numele fiarei, iar alţii, numele lui Dumnezeu. Primii s-au lăsat prinşi în competiţia afirmării de sine, cei din urmă au avut harul şi curajul de a ieşi din ea, pentru a-şi lega numele de  Dumnezeu şi de planurile Lui.